Une storie che e fevele di amicizie e di pâs. A nô de classe prime di Faedis nus à plasût tant…
Une dì tal bosc si presente un sghirat…
– Mandi a ducj! Mi clami Pignûl! Ce biel che al è chest bosc!
Al salte fûr de sô tane il sghirat Pevar e al cjale il gnûf rivât.
– Ca no tu puedis stâ… O soi jo il sghirat e lis nolis a son mês!

Tal indoman Pevar al viôt che Pignûl al à za fate amicizie cun chei altris animâi
e al à cjatade une buse propite intun arbul li dongje. Pevar al è furiôs.
– Ca nol è puest par doi sghirats… jo o soi rivât prime di lui!
– No stâ rabiâti, Pevar, il bosc al è grant e a son nolis par ducj i doi! – i rispuint il cenglâr.

Alore Pevar, ofindût, si siere inte tane e al dîs: – Se le pensais cussì, alore o voi vie jo…
La bolp e il riç a batin te sô puarte, lu clamin, ma lui nol rispuint e al prepare la valîs pensant: “Se a preferissin un scognossût, o larai vie jo.”
Propit in chel moment si sint un rumôr fuart: une scuadre di boscadôrs e je in vore a taiâ un arbul li dongje. Al è propit chêl de tane di Pignûl!!! L’arbul al cole jù intun sclop e il sghirat al reste cence la sô cjase.
Viodint il gnûf rivât cussì disperât, Pevar si decît e al va a clamâlu: – Sint, tu puedis vignî a stâ ca di me!
– Ma … alore no tu sês plui rabiât cun me…
– No, – i rispuint Pevar – o ai capît che tu vevis reson:
TAL BOSC AL È PUEST PAR DUCJ!



